România a ajuns într-un punct ciudat: trimite bani, trimite ajutoare...și primește, în schimb, aplauze televizate și mulțumiri atent dozate.

Sună bine. Dar urările și aplauzele de context nu se trec în buget.

De ani buni, relația cu Ucraina a fost una asimetrică. Respect puțin, pretenții multe. Problemele românilor din Ucraina au fost împinse sub preș exact atât timp cât nu contau. Abia războiul a adus o schimbare de ton. Nu dintr-o revelație morală, ci dintr-o nevoie practică.

Astăzi, ni se cere să fim generoși și discreți. Să nu întrebăm. Să nu cerem cifre. Să nu cerem explicații. Ajutorul curge, dar informația se oprește. Cât dăm? Din ce fonduri? Cu ce efect asupra României? Răspunsurile lipsesc.

Și mai incomod: ce se întâmplă cu banii odată ajunși în Ucraina? Războiul creează urgență, urgența creează haos, iar haosul creează oportunități. Nu pentru reconstrucție, ci pentru pierderi, risipă și deturnări. Asta nu e o insultă, e o lecție veche cât istoria conflictelor.

Miliarde sunt aruncate într-un sistem fără o contabilitate publică vizibilă. Fără rapoarte clare. Fără audituri transparente. Ni se cere să avem încredere, în timp ce acasă costurile cresc, iar serviciile scad.

De aici nu se naște ostilitatea, ci neîncrederea. Iar neîncrederea e firească atunci când plătești fără să știi pentru ce.

Solidaritatea nu exclude controlul. Ajutorul nu anulează dreptul la întrebări. Iar respectul real nu se măsoară în discursuri emoționale, ci în transparență.

Până atunci, nota de plată rămâne. Pe ce? Pe "sorcoveală" și urări de bine!