Absența lui Nicușor Dan de la Davos nu este un simplu detaliu de agendă. Este, mai degrabă, o radiografie dureroasă a unei probleme mai profunde: instabilitatea decizională a unui lider care pare că nu știe ce vrea, ce poate și, mai ales, ce ar trebui să spună în numele țării pe care o reprezintă.

Când ești invitat la Davos, simbolul întâlnirilor unde se discută direcții globale, influență și interese strategice, refuzul nu e un gest neutru. Este un mesaj. Iar mesajul transmis de această absență este unul tulburător: așteptarea permanentă a unei traiectorii trasate din altă parte.

Nicușor Dan pare prins într-o paralizie politică elegant ambalată drept „prudență”. Nu merge la Davos nu pentru că ar avea o strategie alternativă solidă, ci pentru că nu știe ce poziție să susțină atâta timp cât linia nu vine clar de la Paris. Deci, dacă avem ghinionul ca Macron să se constipe, Nicușor Dan trece și el pe supozitoare. 

Grele timpuri trăim: lideri fără identitate, fără coloană vertebrală, fără curajul de a-și asuma o poziție proprie, chiar și atunci când contextul o cere.

Ignorarea unei asemenea invitații nu este demnă de un președinte de stat. Davosul nu este un concediu, ci o scenă. O scenă pe care, dacă nu urci, o lași altora. Iar România nu își permite luxul de a lipsi doar pentru că președintele ei nu se simte confortabil fără un „brief” ideologic extern.

Când deciziile nu îți aparțin și ești doar un executant bine educat, ajungi inevitabil în postura de păpușar fără sfori. Iar politica externă nu iartă lipsa de inițiativă.

Contrastul este evident dacă privim spre lideri care, fie că ne plac sau nu, știu să negocieze dur pentru interesul național. Viktor Orbán este exemplul clasic invocat de susținătorii realpolitik-ului: un lider care forțează limitele, cere derogări, negociază excepții și obține avantaje economice concrete pentru țara sa. Discutabil moral, contestabil politic, dar eficient din perspectiva interesului național. 

Asta înseamnă lider pentru mulți: cineva care intră în sală, bate cu pumnul în masă și pleacă cu ceva benefic pentru țara sa. 

Davosul va trece și fără Nicușor Dan. Întrebarea reală este alta: România își mai permite președinți care așteaptă indicații sau are nevoie, urgent, de lideri care să și le asume?

Pentru că lumea nu așteaptă. Iar cine nu e la masă, ajunge, inevitabil, pe meniu.