În timp ce marile puteri europene gestionează prudent tranziția energetică, România a fost împinsă să închidă capacități strategice, să-și sacrifice industriile tradiționale și să piardă controlul asupra propriei energii. Aceasta nu pare o tranziție „justă”, ci mai degrabă o nouă formă de subordonare economică și socială.

Tranziție „justă” – dar pentru cine?
Oficial, ni s-a promis că nu vom lăsa pe nimeni în urmă. Realitatea arată însă altfel: România s-a grăbit să închidă mine, să reducă producția internă și să adopte regulile impuse de la Bruxelles, în timp ce alte state mari au ales să-și protejeze securitatea energetică.

Germania a redeschis centrale pe cărbune.

Franța și-a păstrat energia nucleară ca pilon strategic.

Italia și-a crescut importurile de gaz, asigurându-și stabilitatea.

România a tăiat producția, a pierdut locuri de muncă și a ajuns să importe energie scumpă, deși are resurse proprii.

Ce am pierdut?
Independența energetică – în 2019 produceam 97% din energia necesară; în 2024, am ajuns să importăm și 25% din consum.

Zeci de mii de locuri de muncă – Valea Jiului, Gorjul, Hunedoara au rămas fără alternative reale; peste 20.000 de locuri de muncă din sectorul tradițional au dispărut.

Stabilitatea prețurilor – facturile populației s-au dublat în doar trei ani, nu din lipsa resurselor, ci din cauza constrângerilor impuse.

Controlul asupra resurselor – gazele din Marea Neagră și modernizarea centralelor au fost amânate, în timp ce România așteaptă fonduri europene pentru proiecte „verzi”, adesea fără eficiență reală.

Dublul standard european

Germania a primit 40 de miliarde € pentru reconversia regiunilor miniere.

Franța beneficiază de statut special pentru energia nucleară.
România a primit doar 2,5 miliarde € pentru mai multe județe afectate – de zece ori mai puțin decât ar fi necesar pentru o reconversie reală.

Eforturi uriașe, impact minim la nivel global

Europa, cu tot cu România, produce doar 6–7% din emisiile globale. România singură contribuie cu sub 0,35%, dar este printre cele mai agresiv decarbonizate state din UE.

Între timp, marile economii poluante dau tonul:

China – 30% din emisiile globale
SUA – 11,3%
India – 7,8%
Rusia – 4,9%

Cine suferă?
Minerii și energeticienii, concediați fără soluții. Comunitățile monoindustriale, lăsate fără alternativă. Fermierii și întreprinzătorii, loviți de facturi mari.

Consumatorii casnici sunt obligați să plătească dublu pentru energie.

Tranziția energetică nu poate fi „justă” dacă îi lovește doar pe cei mai vulnerabili. România are resurse, specialiști și capacități industriale. Ceea ce lipsește este o strategie curajoasă, națională, care să pună siguranța energetică și protejarea locurilor de muncă pe primul plan, înaintea directivelor birocratice.

O tranziție adevărată trebuie să fie verde și strategică – altfel, rămânem doar consumatori dependenți, într-o țară cu resurse blocate și industrii distruse.