Trăim în veacul marii confuzii.
Un veac în care binele și răul s-au amestecat într-o ceață groasă, în care lumina e batjocorită, iar întunericul e fardat și vândut ca libertate. Cei care mai privesc spre cer sunt considerați rătăciți, iar cei care se târăsc prin noroiul lumii sunt ovaționați ca eroi.

Am fost sportiv. Am simțit greutatea unui tricolor pe umeri în fața lumii. Nu era doar o bucată de pânză, ci istoria unui neam, suferința și demnitatea celor de dinainte. Am luptat pentru țară, nu pentru aplauze. În ring, nu-mi apăram doar onoarea, ci și identitatea.

Astăzi, ca preot, port altfel de mănuși — mănușile rugăciunii, și ridic mâinile spre cer nu pentru mine, ci pentru un popor aflat într-o luptă mai grea decât orice meci de box: lupta cu uitarea scopului pentru care a fost creat.

Spiritualizarea falsă și mercantilizarea ființei

Veacul acesta ne-a adus un paradox dureros:
Toți vor să pară „spirituali”, dar fără să se mai atingă de Duhul Sfânt.
Toți vor să fie „liberi”, dar sunt sclavi ai plăcerii, ai banului, ai eului.

Spiritualizarea de fațadă e noul idol. Se vorbește despre „energie”, „vibrații”, „univers”, dar se ocolește cu grijă numele Dumnezeu. Se predică iubirea, dar fără jertfă. Iertarea, dar fără pocăință.
Adevărul, dar fără cruce.

În același timp, omul devine marfă, iar sufletul — „activ digital”. Se vinde orice: trupul, conștiința, credința. Totul se monetizează. Totul se transformă în conținut, like-uri și profit.
Iar în toată această vânzoleală a minții, omul uită de ce a fost creat.

Pierdem valorile fundamentale

Cine mai vorbește azi de onoare, curaj, demnitate, jertfă, neam, credință, mamă, patrie, Dumnezeu?
Sunt cuvinte demodate, aruncate în lada cu „învechite”.
Dar tocmai ele ne-au ținut vii în istorie.
Când pierdem valorile fundamentale, ne prăbușim interior înainte de a cădea exterior.
Și așa s-a ajuns ca azi omul să aibă tot ce vrea, dar să nu știe cine este.

Lupta nu e pierdută

Și totuși...
lupta nu e pierdută.
Pentru că atâta timp cât un singur om se ridică și spune: „Nu mă plec în fața minciunii!”, atunci mai există speranță.

Pentru că lumina nu are nevoie de majoritate ca să fie adevăr, ci de puritate.
Și întunericul, oricât de gros ar părea, fuge de o singură flacără aprinsă cu credință.

Concluzie – Chemare la trezire

Să nu deznădăjduim! Chiar și cea mai adâncă noapte e frântă de o singură rază de lumină.
Chemarea la trezire nu este o povară, ci o chemare la viață adevărată.

Încă se poate. Încă putem. Încă e Dumnezeu cu noi.
Încă se poate învia din moartea spirituală. Încă putem întoarce inima spre Cer.
Să nu ne fie frică de întuneric, ci de a rămâne fără flacără în suflet.

Ridicați-vă! Temeți-vă doar să nu fiți căldicei.
Fiți fierbinți în credință, statornici în adevăr și neînfricați în iubirea de neam și de Dumnezeu.

Întru nădejdea Învierii unui Neam,  
cu dragoste și jertfă,  
Pr. Constantin Trăistaru  
fost sportiv de performanță, slujitor al Luminii