Virgil Popescu, fost ministru al Energiei și trimis acum să coordoneze PNL Gorj, revine cu un mesaj care nu sună deloc bine pentru Complexul Energetic Oltenia. Energia produsă din cărbune este scumpă, spune acesta, și nu poate reprezenta soluția energetică a României pe termen lung.

Numai că fostul ministru recunoaște și problema care doare cel mai tare în Gorj: grupurile pe cărbune au început să fie retrase, în timp ce centralele pe gaz care trebuiau să le înlocuiască nici măcar nu au început să fie construite.

Mai întâi, Virgil Popescu face socoteala lignitului: „La fiecare MWh produs avem un certificat de CO₂ care ajunge la aproape 90 de euro. Adăugăm aproximativ 40 de euro costul cărbunelui și încă aproximativ 30 de euro celelalte cheltuieli. Ajungem astfel la circa 160–170 de euro/MWh.”

Cărbunele este scump. Numai că realitatea ultimelor episoade dificile din Sistemul Energetic Național a arătat și cealaltă față a monedei. Când regenerabilele produc foarte puțin sau când o capacitate importantă, precum o unitate nucleară, iese din funcțiune, România are nevoie de producție controlabilă. Iar atunci privirile se întorc din nou spre grupurile pe cărbune.

Chiar fostul ministru admite: „Într-o perioadă de criză, cărbunele poate fi necesar pentru siguranța sistemului. De acord, dar nici nu putem pretinde că poate reprezenta soluția energetică a României pe termen lung. Nu poate.”

Aici începe însă partea cu adevărat interesantă pentru Gorj. Popescu spune că planul de restructurare pe care chiar el l-a scris nu prevedea pur și simplu închiderea cărbunelui, ci înlocuirea treptată a capacităților retrase cu unele noi, pe gaz.

„Planul era clar: scoatem etapizat anumite capacități pe cărbune și construim în loc capacități pe gaz. Nu cum spun unii în mod mincinos că scoteam cărbunele și nu puneam nimic în loc! Fals! Banii și proiectele existau, eu le lăsasem la Ministerul Energiei.”

Doar că, între plan și realitatea din teren, s-a căscat o prăpastie de care Virgil Popescu nu e strain. „Problema CE Oltenia nu este că termenele pentru noile investiții erau imposibil de respectat, ci că statul nu a fost în stare să le respecte. În schimb, capacitățile pe cărbune au început să fie retrase, iar centralele pe gaz nici măcar nu au început să fie construite”, afirmă Virgil Popescu.

Cu alte cuvinte, România a început să scoată din priză vechiul înainte să aibă gata noul.

Fostul ministru aduce drept termen de comparație centrala de la Mintia, proiect dezvoltat de un investitor privat. Poate acolo o fi secretul. Să nu se mai ocupe statul de tot că îngroapă tot. „Un investitor privat a pornit în aceeași perioadă și, după aproximativ trei ani, centrala a ajuns deja în probe de producție. Aici trebuie să discutăm despre adevărata problemă: capacitatea administrativă a statului român de a duce investițiile până la capăt.”

Pentru Gorj, tocmai aici este miza. Nimeni nu poate susține că lignitul trebuie să rămână pentru totdeauna baza producției de energie. Dar întrebarea care devine tot mai greu de ocolit este cu ce îl înlocuiești înainte să-l închizi?

Pentru că, deocamdată, centralele pe gaz promise Complexului Energetic Oltenia nu produc niciun megawatt. Iar când vântul nu bate, soarele nu ajută suficient sau apare o problemă la alte capacități importante, Sistemul Energetic Național are nevoie de energie atunci, nu când vor fi gata investițiile de pe hârtie.

Și astfel apare paradoxul tranziției energetice din Gorj: cărbunele este prea scump când se discută despre închidere, dar devine din nou necesar când sistemul are nevoie de el.

Virgil Popescu spune acum că statul este cel care nu și-a făcut partea de treabă. Pentru Gorj rămâne însă aceeași problemă, indiferent cine poartă vina: grupurile pe cărbune au calendar de închidere care se respectă, iar capacitățile care ar trebui să-l înlocuiască încă se lasă așteptate.