La Complexul Energetic Oltenia (CEO), pseudo-sindicaliștii avertizează, în sfârșit, că prelungirea termenelor de închidere a centralelor pe lignit este doar o perdea de fum, dacă nu este însoțită de o decizie clară a Guvernului privind plata certificatelor de carbon.

Liderul Cartel Alfa Gorj, Alin Munteanu, pare să fi descoperit abia acum ceea ce era evident de ani de zile: o strategie deliberată de marginalizare a producției energetice pe bază de cărbune, ambalată ipocrit în discursul despre „eficiență” și „rentabilitate”.

„Degeaba îmi prelungești cu trei ani, dacă nu-mi plătești acele certificate și mi le bagi în costul de producție. Nu era o subvenție, dar ei pot să o ia așa, doar ca să ne omoare. Certificatele alea, nu noi, ei ni le-au băgat cumva pe gât”, a declarat, liderul sindical într-un moment de luciditate tardivă. 

Privind lucrurile dintr-un unghi real, CEO nu este o companie ineficientă, ci o victimă a unui sistem cinic, în care certificatele de CO₂ au devenit un instrument de asfixiere economică. Vă reamintim că pentru fiecare megawat produs, CEO este obligat să plătească certificate de carbon,  costurile atingând si 100 euro pentru un megawat și nu beneficiază de nimic din această schemă. De aici si manipularea venită dinspre fostul ministru al Energiei,  Virgil Popescu,  cum că prețul de producție pe lignit, ajunge la 800 lei megawatul. Dacă scădem costul certificatului, vedem prețul real de producție!

În Germania, statul înțelege că securitatea energetică nu se negociază, și preia costurile pentru aceste certificate, astfel încât producătorii locali să rămână în piață. În România, în schimb, s-a impus o capcană economică, în care compania este acuzată de „nerentabilitate”, după ce a fost forțată să opereze pe minus.

Guvernul mimează tranziția, sindicatele mimează opoziția

Recent, premierul Ilie Bolojan a declarat că, începând cu 1 ianuarie 2026, statul nu va mai subvenționa companiile de stat. Declarația a căzut ca un trăsnet peste CEO, unde toți știu ce urmează: fără intervenție guvernamentală, Complexul nu poate supraviețui.

Pe hârtie, guvernul promite „tranziție echitabilă”. În practică, nu face decât să tragă de timp, prelungind termenul de închidere cu trei ani – dar fără să rezolve problema reală: costul certificatelor de emisii, care îngroapă CEO în pierderi.

Dincolo de vinovăția guvernelor iresponsabile, din ultimii ani, nu putem ignora complicitatea tăcută a sindicatelor. Se cunoștea de mult timp direcția în care se mergea. Directivele europene, planurile de restructurare, obligațiile de mediu, toate erau pe masă de ani de zile. Cu toate acestea, nicio mișcare serioasă, niciun protest real, nicio reacție fermă nu a venit din partea celor care pretind că apără interesele muncitorilor. Reacțiile si vocile sindicale au lipsit când se votau planurile de tranziție la București și Bruxelles. Acum, aceste ieșiri publice – deși corecte în fond, riscă să pară doar reacții de imagine, nu acțiuni autentice. Sunt răbufniri orchestrate, apărute la semnalul politic, nu la semnalul disperării reale a angajaților.

Joi, sindicaliștii CEO se vor întâlni cu ministrul Energiei, Bogdan Ivan, în vederea unor răspunsuri concrete. Ce se știe de la capul locului, este că, fără implicarea guvernului în plata certificatelor de CO₂, CEO nu are nicio șansă. Și, odată cu prăbușirea companiei, România pierde nu doar mii de locuri de muncă, ci și o parte esențială a independenței sale energetice.

Dacă România renunță la Complexul Oltenia fără o alternativă funcțională și sustenabilă, șocul nu se va simți doar în Gorj. Se va reflecta în facturile consumatorilor, în instabilitatea rețelei naționale și în dependența cronică de importuri.