Într-un moment în care Europa ar trebui să vorbească despre securitate, capacități și supraviețuire economică, Bruxelles-ul continuă să emită interdicții. Interdicții asupra gazelor rusești, interdicții asupra cărbunelui, interdicții asupra investițiilor clasice în energie. Totul sub steagul imaculat al Green Deal-ului, un proiect care, în forma sa actuală, riscă să transforme Uniunea Europeană dintr-un spațiu al prosperității într-un continent al penuriei controlate.

Premierul slovac Robert Fico a avut curajul să spună lucrurilor pe nume. A numit interdicția totală a gazelor rusești ceea ce este: „sinucidere energetică”. Mai mult decât atât, Slovacia nu s-a limitat la declarații. A anunțat că va da în judecată instituțiile europene, contestând o decizie care lovește direct în economia și siguranța energetică a unei țări dependente structural de aceste resurse.

Aceasta este diferența esențială dintre un stat care își apără interesele și unul care execută ordine.

Slovacia spune „nu” atunci când realitatea o obligă. România spune „da” chiar și atunci când nu este întrebată.

În timp ce Bratislava vorbește despre dreptul de a-și proteja cetățenii și industria, Bucureștiul închide capacități energetice, demolează termocentrale funcționale, abandonează cărbunele fără alternative reale și acceptă, fără dezbatere publică serioasă, un calendar de dezindustrializare mascat sub termeni ecologiști.

Green Deal-ul, așa cum este aplicat, nu mai este o tranziție. Este o rupere brutală. O politică impusă într-o perioadă care nu permite experimente. Război la graniță, instabilitate globală, prețuri volatile, lanțuri de aprovizionare fragile – iar răspunsul UE este să închidă capacități energetice și să promită că „piața va regla totul”.

Nu va regla.

Slovacia a înțeles asta. Ungaria a înțeles asta. Alte state murmură, negociază, trag de timp. România, în schimb, se grăbește să fie elevul model. Fără rezerve, fără condiții, fără să ceară derogări reale. Rezultatul? O țară care, de la statutul de potențial exportator regional de energie, alunecă lent spre dependență.

Independența energetică nu se pierde într-o zi. Se pierde prin decizii „responsabile”, prin planuri „aliniate”, prin tăceri convenabile. Se pierde atunci când nimeni nu mai spune „stop”.

Fico spune „stop”. Spune că nu poți sacrifica economia reală pentru dogme. Spune că nu poți cere populației să plătească prețul unor politici desenate în birouri confortabile, departe de facturi și de uzine.

România, în schimb, tace. Și plătește.

În numele unei Europe verzi, riscăm o Europă slabă. În numele tranziției, sacrificăm stabilitatea. Iar dacă astăzi Slovacia este catalogată drept „problematică”, mâine va fi, poate, singura care va putea spune că a încercat să se apere.

Întrebarea nu este dacă Green Deal-ul trebuie abandonat. Întrebarea este cât ne mai permitem să îl aplicăm orbește, ignorând realitatea economică și energetică. Și, mai ales, cine va avea curajul să ridice vocea.

Deocamdată, Slovacia o face. România încă așteaptă instrucțiuni.