România nu duce lipsă de resurse energetice. Duce lipsă de coerență și de decizie. De ani de zile, hidrocentrale începute și realizate în proporție de peste 80–90% stau blocate în litigii interminabile. Investiții de sute de milioane de euro sunt ținute pe loc nu din motive tehnice sau financiare, ci din cauza unui hățiș juridic alimentat de contestații succesive în numele protecției mediului.

 În acest context, hidroenergia, una dintre cele mai curate și stabile surse de producție, ajunge paradoxal să fie blocată tocmai în numele "ecologismului". Cine finanțează aceste acțiuni, și cu ce scop,  nu cred că mai este o noutate!

Deloc surprinzător, ieri am luat act de decizia "pseudo-președintelui" Nicușor Dan de a trimite legea privind deblocarea acestor investiții la Curtea Constituțională a României. Toate partidele politice au susținut și votat această lege, mai puțin USR!!! Este arhicunoscută relația ONG-urilor cu USR, deci, nu a surprins pe nimeni votul lor. 

Care sunt efectele contextului actual și care este scopul lui Nicușor Dan? Simplu. Prelungește acest blocaj, efectul concret fiind, amânarea finalizării unor proiecte deja întârziate ani de zile. Ce-l leagă pe Nicușor Dan de aceste ONG-uri? Cunoaștem cu toții istoricul lui. Aceleași laboratoare, aceleași butoane, aceleași comenzi după care au defilat împreună în anii trecuți. Așadar, nu cred că mai surprinde pe cineva,  nici decizia lui. 

Paradoxal că, în paralel, un alt pilon al sistemului energetic românesc a fost slăbit constant: producția pe cărbune. Complexul Energetic Oltenia, unul dintre principalii producători de energie ai țării, a fost împins într-un proces accelerat de reducere a activității sub presiunea politicilor climatice europene, în special a Green Deal european.

Rezultatul? Capacități existente au fost închise sau limitate înainte ca alternativele să fie pe funcționale. Tranziția energetică, necesară în sine, a fost aplicată rigid, fără o adaptare realistă la nevoile economiei și la contextul regional. Tradus, a fost o tranziție făcută din pix!

Între timp, chiar la nivel european începe să se contureze o schimbare de abordare. Crizele energetice recente au arătat că securitatea energetică nu poate fi sacrificată în numele unor obiective implementate fără flexibilitate. Multe state europene au revenit temporar la producția pe cărbune sau au extins utilizarea altor surse pentru a-și proteja economiile și populația.

România, însă, pare prinsă între două blocaje: pe de o parte, investiții noi sau aproape finalizate sunt oprite în instanță; pe de altă parte, capacități existente sunt reduse înainte de a avea înlocuitori reali.

Consecința este evidentă: creșterea dependenței de importuri. În timp ce alte state își folosesc toate resursele disponibile în perioade de criză, România ajunge să cumpere energie la prețuri ridicate, iar costurile se regăsesc direct în facturile consumatorilor.

Problema nu mai este doar una de mediu sau de politică energetică. Este o problemă de funcționare a statului. Când proiecte începute de decenii nu pot fi finalizate, iar capacități existente sunt eliminate fără alternative solide, vorbim despre o vulnerabilitate strategică.

România are resursele necesare pentru a-și asigura o parte semnificativă din consumul intern – hidro, cărbune, nuclear, regenerabile. Ceea ce lipsește este echilibrul între aceste componente și capacitatea de a lua decizii pragmatice, adaptate realității.

În lipsa acestui echilibru, țara riscă să rămână blocată într-un paradox costisitor: potențial energetic ridicat, dar dependență tot mai mare de importuri și facturi din ce în ce mai greu de suportat. Despre oameni lăsați fără locuri de muncă...nu are sens să mai discutăm. Atâta timp cât nimeni nu ia în calcul un atentat la siguranța națională, să fiți convinși că nu se pune preț, nici pe câteva mii de oameni?!

Sursa foto: Gândul