România are un talent aparte: reușește să apară elegant exact acolo unde nu era nevoie de ea. Cu o punctualitate demnă de manualele de diplomație… alternativă, ne-am trezit gata să contribuim la securizarea Strâmtoarea Ormuz, un loc fierbinte, complicat și, până mai ieri, foarte departe de lista noastră de griji.

Inițiativa anunțată de Nicușor Dan are acel aer de elev conștiincios care ridică mâna chiar și atunci când nu s-a pus nicio întrebare. Nu deranjează, nu supără, dar nici nu era necesară. E genul de intervenție care te face remarcat…când ai călcat într-un căcat!

Sigur, ideea sună bine în teorie: contribuim, ajutăm, participăm. Doar că, în practică, România nu e nici actor decisiv în zonă, nici voce care să schimbe echilibrul. Suntem, mai degrabă, musafirul care intră în bucătărie și întreabă dacă poate „da o mână de ajutor” la o rețetă pe care nu o cunoaște.

Problema nu e că vrem să fim de folos. Problema e că vrem să fim de folos peste tot, tot timpul, chiar și atunci când nimeni nu ne-a cerut asta. Într-o lume în care marile puteri își aleg cuvintele cu penseta, noi venim cu entuziasmul celui care crede că prezența în sine e o strategie.

Câștigul? Greu de observat fără lupă.

Riscul? Lăsat, elegant, în subsol sau cel puțin la demisol!

Poate că, uneori, cea mai inteligentă poziție nu e să spui „prezent”, ci să știi când să taci. Dar ce să-i ceri unuia, care, are-n cap...ce-are-ntre craci!

Așa că ne implicăm. Politicos, zâmbitor și, foarte posibil, inutil. Ca musca-n ciorbă: nu schimbăm gustul, dar ne scăldăm în ea!