România trăiește de câțiva ani sub umbra unui război la graniță. Toată lumea a văzut cum se schimbă modul de luptă, ce arme sunt folosite, și cum tehnologia decide soarta unui conflict. Dar statul român, în loc să se adapteze, continuă să arunce miliarde de euro într-o apărare care, mai mult decât să protejeze, ne face de râs pe toți. Economiile se prăbușesc, salariile se taie, taxele cresc, iar românii sunt forțați să „strângă cureaua” ca să acopere găurile din buget.

Un contract care frizează absurdul

Primul act din această comedie tragică este achiziția de rachete MISTRAL 3, un sistem cu o rază de acțiune de sub 7 kilometri, parte a unui contract de 625,5 milioane de euro fără TVA, semnat între Ministerul Apărării Naționale din România și Ministerul Forțelor Armate din Franța. În acest pachet, care include 231 de sisteme portabile, 934 de rachete, instruire, simulator și suport logistic, se ascunde o mare manipulare: ni se spune că dobânda la credit este „avantajoasă”, ca și cum asta ar fi marea problemă. Adevărul este că România se împrumută cu miliarde pentru a cumpăra o tehnologie veche și inutilă, pe care nici măcar experții nu o consideră capabilă să facă față amenințărilor moderne. Dar, totuși, noi trebuie să aplaudăm faptul că dobânda e mică!

Ministerul Apărării promovează această achiziție ca pe o „mare victorie”, ca pe un succes diplomatic și militar deosebit. În realitate, vorbim despre:

- un sistem cu rază scurtă, sub 7 kilometri,

- eficient doar împotriva unor ținte limitate,

- complet ineficient în fața dronelor de atac moderne, rachetelor de croazieră sau avioanelor avansate,

- un armament care, în multe țări, este deja considerat învechit și depășit.

Așadar, în timp ce alte națiuni se pregătesc pentru războaiele viitorului, România cumpără tehnică militară care, în cel mai bun caz, poate doar să oprească niște ținte pe care deja le vedem ca relicve ale unui trecut îndepărtat.

Franța își golește depozitele, România își golește visteria 

MISTRAL nu este o tehnologie nouă, ci un produs „clasificat” de generație veche, de care Franța vrea să scape, căutând probabil să pună  altceva în loc. România, în schimb, plătește „nota de plată” cu un credit uriaș, asumându-și datoria pentru decenii întregi. Acesta nu este un „parteneriat strategic”, ci  este o afacere unilaterală, care arată clar cine câștigă și cine pierde. Este o batjocură, o imensă „dijmă” mascată, un împrumut care va fi plătit de generațiile viitoare pentru a întreține iluzia unei apărări eficiente. Cum poate fi acest lucru „avantajos” pentru România? Cum poate un sistem cu rază de acțiune sub 7 kilometri să fie soluția pentru apărarea unui stat membru NATO într-o eră a dronelor și a rachetelor de croazieră?

Dacă acest credit ar fi fost folosit pentru revitalizarea industriei de apărare a României, pentru a genera locuri de muncă și pentru a construi o bază internă solidă de producție, poate că ar fi avut un sens. Poate că românii ar fi simțit cu adevărat că statul investește în viitorul lor și în securitatea lor națională. Din păcate, însă, creditul de aproximativ 17 miliarde de euro este o nouă farsă, o escrocherie, un pariu pierdut, care se va plăti, cu siguranță, cu prețul unui viitor mai incert pentru poporul român.