În România ultimilor ani, a apărut o specie ciudată de „activiști”: nu cei care ard pentru cauze, nu cei care își riscă libertatea pentru adevăr, ci cei care urlă doar atunci când și unde trebuie. Și, mai ales, în direcția care trebuie. Restul timpului? Se învârt prin anticamerele puterii, punând mâna celor pe care, public, se prefac că îi înfruntă.

Cazul episodului în care Marian Ceaușescu, personaj autodenumit activist, este surprins în ipostaze suspect de familiare cu avocata Laura Vicol, implicată în diverse controverse mediatice, după apariția dosarului Nordis, demască ipocrizia unei întregi galerii de „justițiari” de serviciu.

Când activismul devine trompeta unui sistem pe care pretinzi că îl combati

Ani la rând, Marian Ceaușescu s-a prezentat drept eroul autoproclamat al anticorupției: cu telefonul ridicat, live-uri interminabile, injurii aruncate în toate direcțiile și un discurs mereu gata de înregistrat și viralizat. Însă, surpriză: țintele sunt mereu aceleași, iar non-țintele… și ele aceleași.

Deodată, imaginea activistului incoruptibil se fisurează: în vreme ce acuză alți oameni de prietenii suspecte, el însuși pare să nu fie străin de tandrețuri politice. Și asta nu o spun instanțele, ci o spun imaginile.

Aflat în emisiune la Fanatik, Gigi Nețoiu, unul dintre cei vizați în repetate rânduri de atacurile lui Marian Ceaușescu, a răbufnit:

„El se pupă cu doamna Vicol și pe noi ne înjură de ne rupe. Ce caută el acolo? (...) Păi și din ce trăiești? I-am zis că îl iau la vaci. Păi Marian Ceauşescu sună la DNA când vrea el. Sună la şeful jandarmilor! Pe cuvânt de onoare, sună la cine vrea el! Păi el vine acolo să dea în cine îi dau ăştia ordin. Îl înjură pe Manda, pe Neţoiu, pe Dragomir… Pe ăia care au făcut ceva în viaţa lor. Pe ai lor nu-i înjură. A înjurat vreun USR-ist? Toţi sunt cinstiţi?”, se întreabă retoric Gigi Neţoiu.

Declarația, indiferent cum o judecăm, atinge un punct sensibil: cine sunt acești oameni care se plimbă prin spațiul public cu un halo imaginar de moralitate absolută, deși se comportă mai degrabă ca niște agenți neoficiali ai unui mecanism mai mare? De ce funcționează selectiv și nu aplică aceeași atitudine cu toate personajele? Răspunsul este lesne de înțeles...se regăsește în subtitlul de mai jos.

Activism selectiv, butonat din telecomandă

Fenomenul „activistului la task” nu e nou în România. E un hibrid toxic între influencer politic, agitator de ocazie și executant de mesaje comandate. După cum acționează, ai spune că nu militează pentru moralitate, ci pentru înscenarea moralității. În rest, gesturi, poze, strategii de PR și poziționări convenabile.

Când sunt camerele pornite, sunt eroi. Când camerele dispar, realitatea e mult mai… familiară. Iar publicul, obosit de scandaluri și circ mediatic, ajunge să fie manipulat de vocile cele mai puternice, nu de cele mai oneste.

Un „anti-sistem”...parfumat de sistem

Într-o țară în care încrederea în instituții e deja sub nivelul mării, apariția unor pseudo-activiști care mimează lupta împotriva corupției doar pentru a servi, de fapt, o parte a aparatului politic, este o trădare a celor care chiar cred în justiție, transparență și stat de drept.

Când activismul devine spectacol de teatru ieftin, iar actorii „drepți” pupă mâna puterii atunci când credeau că nu-i vede nimeni, nu mai vorbim de civism. Vorbim de servitute cu pretenții de eroism.

Publicul are dreptul și datoria de a vedea diferența dintre activism și trompetism.

Cei care fac gălăgie nu sunt neapărat cei care spun adevărul.

Cei care se filmează peste tot nu sunt cei care apără oamenii. Acestea fiind spuse, publicul trebuie să înțeleagă: "Patrafirul sistemului" este atât de încăpător, încât poate adăposti sub el, fel și fel de neaveniți!