Sistemul energetic național al României se află într-un punct de cotitură, iar preocupările legate de securitatea energetică devin tot mai stringente. În acest context, declarațiile recente ale lui Jan Popescu, președintele executiv al Sindicatului Mine Energie Oltenia (SMEO), au pus pe masă o temă deosebit de importantă: declarația sistemului energetic ca fiind ”de siguranță națională”.

Deși această idee nu este una nouă, importanța acesteia capătă relevanță în condițiile în care România, ca și alte state europene, se confruntă cu o tranziție dificilă și riscantă în sectorul energetic.

„Mă bucur că am văzut acest lucru în discursul domnului Simion”, afirmă liderul sindical, referindu-se la George Simion, candidat la funcția de președinte al României. Acesta susține că sistemul energetic ar trebui să fie considerat de siguranță națională, ceea ce ar însemna o prioritate strategică pe termen lung.

Cu toate acestea, întrebarea care se ridică este dacă această abordare poate deveni o realitate sustenabilă, sau dacă rămâne doar un subiect de campanie. Promisiunile legate de securitatea energetică sunt ușor de făcut, dar mai greu de implementat, mai ales în condițiile unei crize energetice globale și a unei tranziții dificile către surse de energie regenerabilă.

În acest sens, promisiunile politicienilor pot fi ușor spulberate de realitățile economice și ale pieței energetice. Rămâne de văzut dacă un eventual președinte va acționa într-adevăr în acest sens, sau va lăsa subiectul pe cale de dispariție în fața altor priorități.

Un alt punct important ridicat de Popescu este legat de planul de restructurare al Complexului Energetic Oltenia. Liderul sindical sugerează că, printr-un dialog mai „apăsat” cu Comisia Europeană, termenele de restructurare ar putea fi extinse semnificativ, nu doar cu 3-4 ani, ci cu mult mai mult, așa cum au făcut alte țări europene. „Vedem cum în jurul nostru alte state au prelungit termenele 10-15 ani. Cred că asta ar putea face un președinte”, afirmă Popescu.

Așadar, în loc să existe o tranziție rapidă, Popescu sugerează o abordare mai flexibilă, bazată pe o negociare atentă a termenelor de implementare a măsurilor de decarbonizare. Deși acest lucru poate părea o soluție mai pragmatică, trebuie menționat că astfel de amânări pot avea și consecințe pe termen lung. O întârziere a procesului de restructurare ar putea însemna o dependență continuă de sursele de energie poluante, ceea ce, pe termen lung, ar putea pune România într-o poziție vulnerabilă în fața cerințelor Uniunii Europene de reducere a emisiilor de carbon.

Popescu subliniază un punct esențial: flexibilitatea în fața tranziției energetice este necesară, având în vedere impactul social și economic. Însă, flexibilitatea trebuie gestionată cu atenție, pentru a nu crea iluzii de stabilitate în fața unor realități economice și ecologice implacabile. „S-ar putea grăbi lucrurile în privința planului de restructurare”, spune Popescu, referindu-se la o accelerare a negocierilor cu Comisia Europeană. Însă, o astfel de mișcare nu trebuie să fie făcută în detrimentul unei planificări pe termen lung, care să asigure și o tranziție sustenabilă.

În jurul nostru, alte state au reușit să negocieze prelungirea termenelor pentru închiderea capacităților energetice pe cărbune, dar acest lucru a fost posibil doar în condițiile unei viziuni clare și a unui angajament ferm de a alinia sistemele energetice naționale la noile norme europene. În România, însă, acest tip de flexibilitate ar putea să fie riscant, mai ales dacă nu există o strategie clară de reducere a dependenței de sursele de energie poluante.

Toate aceste discuții ridică o întrebare mai amplă: cât de pregătită este România să facă față provocărilor energetice ale viitorului? Deciziile luate astăzi vor avea un impact pe termen lung, iar simpla amânare a termenelor sau promisiunile de securitate energetică pot să nu fie suficiente pentru a asigura stabilitatea pe termen lung. De fapt, aceste măsuri trebuie să fie însoțite de un plan clar de investiții în tehnologii sustenabile, de pregătire pentru tranziția angajaților din sectoarele carbonifere și, nu în ultimul rând, de o viziune realistă pentru viitorul energetic al României.

În ciuda intențiilor bune exprimate în discursuri politice, există un risc real ca politica energetică să fie subminată de calcule politice pe termen scurt, fără o viziune de ansamblu care să garanteze un viitor sustenabil și sigur pentru toți cetățenii. Rămâne de văzut dacă actualii lideri politici, indiferent de numele lor, vor reuși să depășească această capcană a promisiunilor fără substanță și să adopte măsuri concrete în direcția unei tranziții energetice responsabile.