Ultimatumul de 48 de ore lansat de Donald Trump către Iran readuce în prim-plan o practică frecventă din politica românească. 

De o parte, Donald Trump iese la rampă și anunță, cu voce de blockbuster: „48 de ore sau se dezlănțuie iadul!”. Care iad...numai el știe?! Să nu-i rămână înțepenit prin strâmtoarea Ormuz. Nu de alta, dar la ultimul ultimatum, le-au dat iranienii 20 de rachete în cap. La loc comanda. 

De cealaltă parte, PSD răspunde în stil autohton: „Ieșim de la guvernare! Dar nu chiar acum… mai vedem… mai discutăm…după ședință...” Ies și ăștia de la guvernare...ca-n hora de mână. Un pas înainte si doi înapoi. Scenariul același, consecințele diferite. După ultimul ultimatum, le-a dat DNA ul cu 20 de dosare în cap! La loc comanda.

Trump joacă rolul durului planetar, cu replici care sună ca dintr-un film cu buget mare și logică mică. PSD, în schimb, interpretează varianta românească a amenințării: multă gălăgie, zero finalitate și un suspans care nu mai impresionează pe nimeni.

În ambele cazuri, publicul știe deja finalul: nimic nu explodează, nimeni nu pleacă cu adevărat, iar „ultimatumul” devine doar un ultimatum, ce precede...alt ultimatum.  

În cazul lui Trump, „iadul” vine… sau nu vine… dar sigur mai apare un ultimatum.

În cazul PSD, „plecarea” vine… sau nu vine… dar sigur mai apare o ședință.

Diferența? La Washington, replicile vin cu efecte speciale. La București, vin cu pauze de consultări și „analize în partid”.

În rest, același film: multă tensiune mimată, multă retorică de carton și, evident, același public care schimbă canalul.

Pentru că, până la urmă, adevărul e simplu: nici „iadul” lui Trump nu vine în 48 de ore, nici PSD nu pleacă în 48 de ședințe.