În timp ce România vorbește despre independență energetică, reducerea importurilor și valorificarea propriilor resurse, Guvernul interimar a adoptat o Strategie Națională pentru Biodiversitate care poate produce exact efectul opus: extinderea restricțiilor asupra unor suprafețe vaste de teren și introducerea unor noi filtre administrative care riscă să facă aproape imposibilă dezvoltarea unor investiții strategice.

Dincolo de formulările generoase despre protecția naturii, documentul desenează o nouă arhitectură de restricții. Sunt propuse coridoare ecologice, zone tampon, conectivități ecologice și suprafețe prioritare pentru conservare, care vor deveni repere în procesul de avizare a proiectelor de investiții. Cu alte cuvinte, harta biodiversității riscă să devină, în practică, o hartă a interdicțiilor.

Primele vizate sunt chiar investițiile hidroenergetice, deși România are nevoie disperată de capacități noi de producție și de finalizarea unor obiective începute cu zeci de ani în urmă.

Cel mai cunoscut exemplu este Amenajarea Hidroenergetică Livezeni – Bumbești, din Defileul Jiului. Proiectul este realizat în proporție covârșitoare, au fost investiți sute de milioane de euro, însă ani întregi a rămas blocat în litigii și proceduri de mediu. Noua strategie riscă să ofere noi argumente pentru reluarea disputelor și prelungirea blocajelor.

La fel se întâmplă cu Hidrocentrala Răstolița, investiție strategică aflată aproape de finalizare, dar care continuă să întâmpine obstacole generate de procedurile de mediu.

Pe lista proiectelor vulnerabile se află și amenajarea Cerna – Belareca, începută înainte de 1989 și rămasă nefinalizată, precum și alte investiții hidroenergetice aflate în diferite stadii de execuție sau modernizare.

Paradoxul este evident. Statul român vorbește despre securitate energetică, despre reducerea emisiilor și despre înlocuirea combustibililor fosili, însă în același timp creează un cadru care poate face aproape imposibilă finalizarea uneia dintre cele mai curate forme de producere a energiei: hidroenergia.

Miza depășește însă domeniul energetic. Strategia extinde conceptul de conservare asupra unor teritorii vaste, iar criticii documentului avertizează că, odată suprapuse toate aceste categorii de protecție, România riscă să transforme suprafețe importante în zone în care orice investiție va deveni extrem de dificilă. Fie că este vorba despre exploatarea resurselor minerale, dezvoltarea infrastructurii, realizarea unor baraje, drumuri sau alte obiective de interes public, fiecare proiect ar putea intra într-un labirint birocratic aproape imposibil de parcurs.

Susținătorii strategiei afirmă că aceasta urmărește doar protejarea biodiversității și alinierea la obiectivele europene privind conservarea naturii. Criticii, în schimb, avertizează că aplicarea rigidă a acestor prevederi poate transforma România într-un stat care își blochează singur accesul la propriile resurse și își sacrifică dezvoltarea economică în numele unor obiective formulate fără o analiză serioasă a impactului asupra economiei și securității energetice.

Întrebarea esențială este dacă România poate găsi un echilibru între protecția mediului și dezvoltare. Pentru că nimeni nu contestă necesitatea conservării naturii. Problema apare atunci când conservarea este transformată într-un mecanism care paralizează investițiile strategice și face imposibilă valorificarea resurselor naționale.

Într-o perioadă în care Europa caută soluții pentru independență energetică și reducerea dependenței de importuri, România pare să aleagă drumul opus: acela de a-și limita singură accesul la propriul potențial hidroenergetic și la propriile resurse, asumându-și riscul ca dezvoltarea economică să fie înlocuită de o lungă listă de interdicții.