Traversăm o criză energetică serioasă, iar autoritățile au început deja să ne spună cât ne-ar putea costa. Un secretar de stat din Ministerul Energiei estimează că facturile la electricitate ar putea crește cu aproximativ 5% anul viitor. Și apare întrebarea firească: de ce trebuie să plătească din nou consumatorul pentru vulnerabilitățile unui sistem energetic pe care statul a avut ani întregi să-l pregătească? 

 

Sorin Elisei, secretar de stat în Ministerul Energiei, spune că efectele actualei crize s-ar putea vedea în contractele de furnizare renegociate spre sfârșitul anului.

 

„În acest moment, pronosticul pe care îl dau eu este o creștere de 5% față de anul acesta”, a declarat oficialul. 

 

Cu alte cuvinte, sistemul are probleme, România cumpără energie din exterior, iar la capătul lanțului există riscul ca nota de plată să ajungă, ca de obicei, la consumator.

 

Am închis, dar ce am pus în loc?

 

Sigur, seceta nu poate fi pusă în cârca unui ministru. Debitul Dunării nu se stabilește prin hotărâre de Guvern, iar oprirea reactoarelor de la Cernavodă a fost determinată de condițiile hidrologice și de necesitatea funcționării în siguranță. Dar o strategie energetică serioasă tocmai pentru asemenea situații există.

 

România a știut că trebuie să renunțe treptat la cărbune. A știut că hidroenergia depinde de apă, că fotovoltaicele depind de soare și că eolienele depind de vânt. A știut și că reactoarele nucleare pot avea perioade de indisponibilitate.

 

Cu toate acestea, criza ne-a prins într-o situație în care, după oprirea celor aproximativ 1.400 MW de la Cernavodă, importurile au devenit esențiale. În prima seară fără producția nucleară, România importa aproximativ 1.839 MW, adică peste 27% din consumul de electricitate din acel moment. 

 

Și aici apare întrebarea incomodă: dacă închizi capacități energetice clasice, de ce nu te asiguri înainte că ai cu ce să le înlocuiești atunci când soarele apune, vântul nu bate, iar seceta lovește hidrocentralele?

 

Bulgaria ne vinde energie. Și ne dă și o lecție despre baterii

 

Ironia este cu atât mai mare cu cât Bulgaria a devenit în această perioadă o sursă importantă de electricitate pentru România. 

 

Vecinii noștri au investit masiv și în stocare. Un singur proiect de baterii inaugurat la Lovech are o putere de aproximativ 124 MW și o capacitate de aproape 500 MWh, Bulgaria urmărind dezvoltarea unei capacități de stocare de ordinul gigawaților-oră. 

 

România? Avem câmpuri întregi acoperite cu panouri fotovoltaice și o explozie a prosumatorilor. Este un lucru bun. Dar energia verde fără suficientă stocare rezolvă doar jumătate din problemă.

 

Ziua putem ajunge să avem foarte multă energie solară. Seara, când consumul rămâne ridicat și fotovoltaicele dispar din producție, avem nevoie de altceva: hidro, nuclear, gaze, cărbune, baterii sau import.

 

Iar piața ne arată brutal această vulnerabilitate: putem avea energie foarte ieftină sau chiar prețuri negative la prânz și prețuri de peste 1.200 lei/MWh în orele de vârf. 

 

Banii pentru stocare vin acum. Dar de ce atât de târziu?

 

Ar fi incorect să spunem că România nu face absolut nimic în domeniul stocării. Ministerul Energiei a aprobat în această vară o schemă finanțată prin Fondul pentru Modernizare pentru dezvoltarea instalațiilor autonome de stocare în baterii. Companiile pot accesa finanțări de până la 15 milioane de euro pentru asemenea investiții. 

 

Problema este timpul. Avem nevoie de baterii acum, când sistemul este sub presiune, nu doar de scheme, apeluri și proiecte care își vor produce efectele peste câțiva ani.

 

La sfârșitul lunii iunie existau deja peste 127.000 de prosumatori cu baterii de stocare, ceea ce arată că populația și mediul privat au început să înțeleagă problema. Statul pare că încearcă abia acum să recupereze terenul pierdut.

 

Și, la final, factura

 

Românilor li s-a cerut deja să consume mai puțin în orele dificile, iar reducerea voluntară a consumului a ajutat sistemul, potrivit Ministerului Energiei. 

 

Cetățeanul economisește. Prosumatorul își pune panouri. Unii își cumpără din propriul buzunar și baterii. Iar când sistemul național nu mai are suficientă producție, România importă.

 

După toate acestea, consumatorului i se spune că factura ar putea fi cu aproximativ 5% mai mare anul viitor.

 

Nu consumatorul a negociat calendarul de închidere a cărbunelui. Nu consumatorul a decis ritmul investițiilor în capacități noi. Nu el a construit – sau nu a construit – centralele pe gaz promise. Nu el a stabilit cât de repede trebuie dezvoltate capacitățile mari de stocare.

 

Dar consumatorul este ultimul din lanț. Și, în România, ultimul din lanț pare să fie întotdeauna primul chemat să plătească.