Când sistemul energetic al României se prăbușește sub ochii noștri, politicienii vin, din nou, cu promisiuni. Nu cu soluții impuse, nu cu rezultate, ci cu declarații întârziate și inițiative care apar suspect de convenabil… exact în momentul în care există presiune socială cauzată de închiderea altor capacități de producție. 

Ultimul intrat în scenă, deputatul Claudiu Manta, ne spune acum, cu un aer de revelație târzie, că „nu se mai poate cu acest guvern” și că planul din 2020–2021 nu mai corespunde realității. Corect. Doar că întrebarea care arde este alta: de ce abia acum?

Mai mult, chiar din propria sa declarație reiese esența eșecului:

„…ar fi un act de sinucidere […] să mai mergem orbește cu planul acela creat în 2020-2021, pentru că, pur și simplu, premisele de atunci s-au schimbat.”

Perfect spus. Dar dacă știm asta azi, unde a fost această luciditate în ultimii trei ani?

Pentru că, între timp, realitatea nu a stat pe loc. Aproximativ 1.600 de oameni au fost trimiși acasă de la Complexul Energetic Oltenia. Protestele din Târgu Jiu și București au fost ignorate. Un grup energetic de la Turceni a fost închis. Carierele Lupoaia și Jilț, trase pe linie moartă.

Și, în tot acest timp, guvernele din care a făcut parte și PSD au aplicat, disciplinat, același plan „greșit”.

Da, în 2020–2021, când a început acest proces, la putere erau PNL și USR. Dar din momentul în care PSD a intrat la guvernare, ce a urmat? O corecție rapidă? O oprire a închiderilor? O strategie nouă?

Nu. A urmat tăcerea.

Astăzi, același partid vine și spune că „trebuie schimbate lucruri”, că „nu se mai poate”, că „guvernul trebuie să plece”. Dar nu vorbim despre o opoziție care strigă din margine. Vorbim despre un partid care a fost și este în centrul deciziei.

Declarația lui Claudiu Manta mai conține un pasaj revelator:

„Noi, ce a ținut de noi, încercăm să facem niște lucruri…”  Faceți fix un căcat, aia faceți!

Domnul Manta pare că nu pricepe, românii nu mai au nevoie de „încercări”. Au nevoie de rezultate. Iar rezultatele, până acum, sunt clare: închideri, disponibilizări, capacități pierdute și o dependență tot mai mare de importuri.

În paralel, ni se servește aceeași poveste cu Fondul de Tranziție Justă și cu blocajele de la nivel central, inclusiv în relația cu Comisia Europeană. Dar și aici apare o întrebare simplă: de ce aceste „blocaje” sunt descoperite abia acum, când sistemul este deja decimat?

Dacă era clar că planul este greșit, de ce nu a fost corectat în 2021? Sau în 2022? Sau măcar în 2023?

Răspunsul incomod este că nu s-a dorit. Sau tocmai fiindcă unii dintre politicieni au interese în a sfâșia Complexul Energetic Oltenia, beneficiind de banii ăia otrăviți, serviți de UE. 

Iar acum, când efectele devin imposibil de ascuns, ni se livrează o nouă lege, o nouă inițiativă, o nouă „salvare”. O lege care vine, ironic, exact în ritmul în care se închid capacitățile. O lege care sună bine, dar care riscă să rămână doar o altă „gargară” legislativă.

Pentru că, dacă ar fi existat voință reală, lucrurile erau simple: opreai închiderile, țineai oamenii în producție și renegociai planul. Nu invers!!!

Ori, ceea ce vedem astăzi seamănă mai mult cu o operațiune de imagine. O încercare de a rescrie responsabilități, de a muta vina și de a crea impresia că „se face ceva”.

Este adevărat că românii pot fi păcăliți ușor, chiar și atunci când văd cu ochii lor cum se închide un grup energetic, când oameni rămân fără locuri de muncă, când facturile cresc și siguranța energetică scade. Văd azi, dar nu mai văd mâine. Aud azi, dar nu mai aud mâine. Țin minte azi, dar uită până mâine. Acestea fiind spuse, rămâne o singură certitudine: sclavi suntem azi, sclavi o să fim și mâine!