Premierul Ilie Bolojan spune astăzi ceea ce mulți oameni din sistemul energetic afirmă de ani de zile: proiectul SMR de la Doicești riscă să devină una dintre cele mai mari găuri negre financiare din istoria energetică a României.

Iar aici Bolojan are perfectă dreptate.

Să bagi 6-7 miliarde de dolari într-un proiect pilot, netestat comercial la scară largă în Europa, într-o țară cu infrastructură energetică îmbătrânită și cu probleme cronice de investiții, pare mai degrabă o aventură hazardată decât o strategie serioasă de securitate energetică.

Premierul a recunoscut indirect ceea ce s-a încercat ani întregi să fie ascuns sub lozinci și prezentări glossy: proiectul de la Doicești nu are finanțare solidă și riscă să consume sume uriașe înainte ca România să vadă vreodată energie produsă efectiv de aceste reactoare.

Numai că există o problemă majoră în discursul lui Bolojan.

Virgil Popescu, omul care a împins agresiv această aventură energetică, a fost ministru PNL. Proiectul Doicești nu a apărut peste noapte și nici în curtea altui partid. A fost girat politic, promovat și împachetat propagandistic chiar de guvernările liberale.

Iar în toată acea perioadă, Ilie Bolojan nu a avut reacții publice ferme împotriva acestei direcții. Nu a existat niciun semnal major de alarmă atunci când milioane de euro începeau să fie pompate în studii, consultanță, machete și prezentări futuriste despre „energia viitorului”.

Astăzi, după ce proiectul a înghițit deja sume uriașe și după ce realitatea financiară începe să lovească brutal, Bolojan vorbește despre costurile exorbitante și riscurile uriașe. Corect. Dar întrebarea legitimă rămâne: unde era această luciditate când propriul partid împingea România spre această gaură neagră?

Situația devine și mai absurdă dacă privim în paralel ce se întâmplă cu capacitățile existente ale Nuclearelectrica.

Compania a fost nevoită să contracteze un credit de aproximativ 620 de milioane de euro pentru retehnologizarea Unității 1 de la Cernavodă, un obiectiv vital pentru sistemul energetic național și pentru siguranța producției de energie.

Cu alte cuvinte, pe înțelesul tuturor: Nuclearelectrica aruncă sute de milioane de euro din buget propriu într-un proiect experimental, lipsit de garanții solide și cu costuri explozive, iar apoi ajunge să se împrumute masiv ca să își modernizeze propriile capacități care produc energie reală aici și acum.

Așa ceva rar poate fi întâlnit într-o țară care pretinde că are o strategie energetică matură.

În loc ca prioritatea zero să fie consolidarea infrastructurii existente, creșterea capacităților funcționale și modernizarea grupurilor care țin efectiv sistemul în viață, România a fost împinsă într-un experiment mamut, vândut politic drept revoluție energetică.

Între timp, companiile autohtone profitabile sunt sufocate, investițiile esențiale sunt amânate, iar sistemul energetic continuă să funcționeze pe infrastructură îmbătrânită.

Doicești începe să semene tot mai mult cu tiparul clasic al marilor „proiecte strategice” românești: multe conferințe, multe prezentări, multe contracte de consultanță și note de plată uriașe pentru contribuabili.

Iar faptul că abia acum se vorbește deschis despre dimensiunea reală a acestei aventuri spune multe despre cum a fost administrată energia României în ultimii ani.